Debitum mobile

In dimineata asta, din prea mult somn si graba lenta in gandire, mi-am uitat mobilul acasa. Am realizat asta in drumul spre munca, in dulcea unduirea a bou-tramvaiului. Prima reactie a fost de panica, urmata de o linistire brusca: la o adica, si-asa nu ma suna mai nimeni ziua (fie vorba intre noi, ca intr-o lege nescrisa de Murphy, am primit un telefon intre timp...). M-am intrebat de unde vine aceasta dependenta fata de telefonul mobil. Daca stau bine sa ma gandesc, acum vreo noua ani nu aveam grija asta fata de acest aparat umblator. Sincer sa fiu, cand eram mic, nici nu-mi placea sa raspund la telefon. Cand suna, ma invarteam in jurul lui, sperand sa raspunda altcineva din casa.
Revenind la dependenta asta: de cate ori suna mobilul, am impresia ca vestile ce vor curge din el nu vor fi dintre cele mai bune. Nu stiu de ce e impresia asta. Poate ca e doar la mine. Umblam cu telefonul la noi asteptand un mesaj, o veste. Deja, posesia unui celular implica automat un proces de comunicare. Nu putem sta pur si simplu cu el in buzunar sau in mana. Trebuia sa apasam macar o data butonul ala verde. Dintr-o necesitate, mobilul a devenit o extensie a noastra, a gandurilor, a angoaselor noastre.
Toata ziua am avut impresia ca las ceva in urma, ca pierd ceva. Era vorba de mobil, normal, formandu-mi reflexul sa-l port peste tot cu mine. Mi-am dat seama ca e vorba mai mult de un gest reflex, decat de o dependenta. Asa cum e si cu ceasul. Il port la mana pentru ca m-am obisnuit la el. Prea putin ma uit sa vad cat e ora. Doar am ceas si pe mobil...